Samadhipada – sutra 20

Credința dă naștere puterii, puterea conduce la reamintire, amintirea de Sine aduce după cu ea experiența lui samādhi, extaz care înseamnă cunoaștere pură, iar înțelepciunea acestei cunoașteri întărește credința. Astfel este în cele din urmă dobândită nondualitatea din asamprajñāta samādhi.

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin

Sūtra 20
śraddhā vīrya smṛti samādhi prajñā pūrvaka itareṣām

śraddhā – credință, încredere, devoțiune, fidelitate, loialitate
vīrya – vitejie, eroism, energie, vigoare, virilitate, forță, spermă
smṛti – memorie, amintire, tradiție, ansamblu de texte sacre și legi tradiționale (opuse lui śruti, cunoașterea revelată)
samādhi – uniune, totalitate, realizare, concentrare a spiritului, contemplare, meditație religioasă, identificarea cu obiectul meditațieie, transă spirituală, extaz, enstază (la Eliade). În yoga este ceea ce urmează opririi minții, permițând astfel experiența realității divine, a 8 etapă din yoga lui Patañjali
prajñā – cunoaștere, înțelepciune, judecată, intuiție, inteligență. Mai înseamnă și a recunoaște, a distinge, a fi familiar cu ceva; cunoaștere, percepție, descoperire, învățare.
pūrvaka – precedent, anterior, care este precedat de, care însoțit de
itareṣām – alții, al altora

Pentru alții [asamprajñāta samādhi] este precedat de credință, forță, reamintire, samādhi și înțelepciune.

Comentariul lui Vyāsa
Samādhi, cunoașterea cauzală care este dobândită printr-o metodă (upāya pratyaya) este destinată yoghinului.
Credința (śraddhā) înseamnă claritatea deplină și dispoziția plăcută a conștiinței individuale (citta). Binevoitoare ca o mamă, ea îl protejează pe yoghin.
Când yoghinul menține credința și caută cunoașterea discriminatoare (viveka, care separă realul de ireal), atunci în yoghin se adună puterea (vīrya).
Pe măsură ce puterea se adună în el, își reamintește de Sine.
Prin această reamintire, eliberat de agitație, el intră în samādhi.
Înțelepciunea, prin care yoghinul cunoaște Realitatea, apare la cel aflat în samādhi.
Prin practica acestora (abhyāsa) și prin detașarea (vairāgya) în ceea ce privește realizările aduse de ele, se naște asamprajñāta samādhi.

Comentariu
Sunt aici descrise condițiile practicii și semnele ascensiunii pe calea transformatoare. Vyāsa le ordonează chiar într-un proces în care fiecare etapă decurge din precedenta și o naște pe următoarea.
Prima dintre ele este credința, śraddhā și aceasta nu este o credință oarbă, în care ți se cere să gândești că anumite lucruri sunt reale fără a le pune la îndoială ci este încrederea născută din realizare. Yoga implică duplicarea în existența proprie a viziunii înțelepților și doar atunci când ea capătă această realitate poate fi considerată adevărată. Putem să credem că yoga are efect văzând la alții transformările, dar pentru noi acest lucru este doar o impulsionare pentru a păstra constanța practicii și intensitatea ei. Cercetările științei moderne au arătat că în cazul credinței există o anumită modificare specială în funcționarea creierului și a corpului care aduce cu ea o putere deosebită. Nu contează în această situație în ce anume crezi cât contează trăirea în sine, faptul că ești convins că practicând constant și corect, având răbdare și perseverență, efectele se vor manifesta. Odată aleasă calea, odată ce ne-am convins că este potrivită pentru noi și există semnele că mergem pe drumul cel bun, e timpul să renunțăm la oscilația pe care o aduce îndoiala și să lăsăm claritatea și liniștea minții pe care o aduce śraddhā să preia controlul. Ea este însă un echilibru atins între extremele încrederii oarbe și ale îndoielii paralizante, o cale de mijloc a păcii minții. Încrederea fără a verifica conduce în cele din urmă la rătăcire în timp ce îndoiala în tot și în toate ne blochează toate drumurile.
Din această credință se naște vīrya, calitatea eroului spiritual, o forță lăuntrică care se amplifică pe măsură ce practica atinge profunzimi tot mai mari ale conștiinței. După cum am mai spus, calea spirituală este de multe ori asemuită cu o luptă tăcută în care se confruntă două ”armate”: cea a liniștii și cea a agitației, cea a cunoașterii de sine și cea a uitării de sine. Aceste două tendințe interioare, una ascendentă, către transcendere, către iluminare și o alta descendentă, către afundarea în lumea de suferință și în întunericul conștiinței, reprezintă o confruntare constantă în care noi am ales, prin credință, partea luminii, curentul ascendent. Cu fiecare meditație, cu fiecare moment dedicat transformării, în noi se acumulează o putere tot mai mare de transcendere, de discriminare între real și ireal.
Din această putere a discriminării între sine și non-sine se naște reamintirea, smṛti. Scufundarea în personal este văzută adesea ca o uitare de sine, o uitare a adevăratei noastre naturi. Am învățat atât de bine să ne jucăm rolurile în această lume încât ”am uitat” care este adevărul existenței noastre. Meditația hridaya și până la urmă toate formele tradiționale de meditație (indiferent că sunt hinduse, budiste ori de altă orientare) vor să ne readucă în Realitate, în realitatea Sinelui, în acel loc al Existenței în perfecțiunea ei de început. Amintirea mai are și o valoare practică imediată pe calea spirituală. Ea înseamnă a rămâne, prin actualizarea pe care o permite memoria, în constanta experiență a liniștii. Este ca și cum unim între ele toate momentele în care conștiința noastră s-a apropiat de universalitate de fiecare dată când ne așezăm pentru meditație și apoi în fiecare moment al existenței noastre. Astfel amintirea de sine devine o practică spirituală destinată fiecărei clipe și nu doar timpului de răgaz pe care ni-l destinăm nouă înșine.
Iar această constantă reamintire de Sine, această păstrare, prin memorie, în liniștea minții conduce la absorbția specifică lui samādhi, acea experiență a minții împăcate în liniște. După cum am mai arătat, experiența în samādhi este aceea a oglindirii, a lumii așa cum este, fără adăugiri datorate impresiilor trecute, fără interpretări conforme personalității, doar Realitate. Aceasta este prajñā, cunoașterea pură a lumii, cea care conduce la înțelepciune și la detașarea care o însoțește. Fericirea, chiar și în situația în care nu dorim altceva de la existență, poate exista doar în acest spațiu al cunoașterii pure, al înțelepciunii. Atâta vreme cât impunem asupra vieții propriile proiecții, ea se va transforma într-un loc al suferinței.
Aceste cinci calități-etape ale căii alcătuiesc însă un cerc sau poate mai corect fie spus o spirală pentru că în cele din urmă înțelepciunea, prajñā, generează credință, o credință născută însă din cunoaștere, din atingerea cu degetul a realității transcendente. Iar credința înseamnă putere, puterea de a ne reaminti de Sine în fiecare clipă a existenței noastre, care duce la experiența meditativă a unui samādhi mai profund care la rândul lui naște o înțelepciune mai adâncă, care… Locul ultim în care această spirală se dizolvă este nondualitatea lui asamprajñāta samādhi, abandonul în ”a fi”.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns