Samadhipada – sutra 9

Al treilea vṛtti este imaginația sau conceptualizarea, ceea ce este construit mental, fără să aibă ca bază o realitate imediată, cu toate că se construiește din experiența și cunoașterea trecută.

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin
Sūtra 9
Imaginația se bazează pe o cunoaștere verbală lipsită de obiectul real

śabda-jñānānupātī vastu-śūnyo vikalpaḥ

śabda – rostit, vorbit, sunet
jñāna – cunoaștere
anupātī – a urma, a se baza pe
vastu – obiect, substanță
śūnyaḥ – gol, vid, lipsă
vikalpaḥ – imaginație, conceptualizare

Comentariul lui Vyāsa
Această cunoaștere imaginară nu apare nici asociată unei percepții reale nici în asociație cu o percepție eronată. De obicei apare restrânsă la exaltarea cunoașteri cuvintelor chiar dacă lipsite de substanță. De exemplu: „Conștiința are forma și natura lui puruṣa”. Atunci când conștiința este puruṣa, ce mai poate fi descris și de către cine? Este normal totuși să existe o relație operativă într-o descriere cum ar fi „Vaca lui Chaitra”. Similar, atributele unei substanțe fiind negate ca aparținând lui puruṣa (el nu este un obiect material, ceva pe care să pui mâna), el este inactiv.
Sau „Cineva a cărui nume este Bana se oprește (sau se va opri sau s-a oprit)”. Aici în cazul încetării mișcării doar semnificația verbului este oferită. Sau „caracteristic lui puruṣa este să fie nenăscut”. Aici simpla absență a caracteristicii de a fi născut este înțeleasă și nu un atribut particular asociat lui puruṣa. Prin urmare este evident că acea caracteristică este imaginată și în practică această imaginație prevalează.

Comentariu
Imaginația sau conceptualizarea reprezintă o transpunere în cuvinte (sau concepte) a realității. Vyāsa explică în comentariul său diferite posibilități de a conceptualiza prin trimiterea la idei filozofice (care nu au ”substanță”) și la atribute care nu descriu o realitate imediată. În yoga, vikalpa reprezintă acel proces de exprimare a realității interioare pe care mintea încearcă să o realizeze constant printr-un fel de monolog interior. Ea încearcă să ofere o substanță inexprimabilului prin aducerea lui în acea poveste interioară. Procesul imaginativ este folositor prin faptul că permite transmiterea unei cunoașteri altfel inaccesibile și de asemenea crearea unor lucruri încă inexistente prin capacitatea de a construi folosind doar conceptele. Pentru mediație însă și chiar pentru viața obișnuită acest proces devenit obișnuință tinde să se suprapună peste experiența directă a vieții conducând la un decalaj temporal. A povesti ce se întâmplă nu are cum să se desfășoare acum ci numai decalat în timp. În acest fel în loc de a fi, aici și acum, noi existăm într-un timp paralel, al povestirii, care se scurge în alt ritm decât cel al evenimentelor. Unele lucruri sunt accentuate, căpătând astfel dimensiuni temporale exagerate, în timp ce altele sunt pur și simplu ignorate, tocmai pentru că ele nu stârnesc în minte suficiente reacții pentru a înflori povestea (sau uneori drama) interioară.
Unul dintre lucrurile de început în meditație și în practica spirituală este încetarea acestei voci interioare, pentru ca astfel să putem experimenta realitatea așa cum este și în timp ce se întâmplă. Astfel este nevoie de o translație către ”a fi”, lucru caracteristic meditației. Acesta este motivul pentru care vikalpa este una dintre vṛtti și va fi necesar să înceteze pentru ca Sinele să se exprime neîntunecat de minte.
De asemenea conceptualizarea este o ”decupare” a realității care nu poate niciodată să cuprindă întreaga realitate. Oricât de mult am încerca să descriem un apus, de exemplu, această descriere nu se compară cu experiența concretă pe care o ai când vezi acel apus. Această caracteristică inefabilă a experienței (numită de unii qualia, un atribut al conștiinței) este cea care nu poate fi conceptualizată și experiența spirituală se desfășoară în general pe tărâmul acesteia. Ātman este dincolo de minte, dincolo de domeniul exprimabilului și din acest motiv mintea nu poate decât să încerce să intuiască trăirea în acest domeniu însă nu poate să o exprime. De aceea mulți dintre cei care au pătruns pe tărâmul conștiinței au devenit poeți în încercarea de a trezi în cel care citește ori ascultă, intuiția acelei realități de dincolo de minte. Cuvintele sunt aici ”degetul care arată luna” (din metafora zen). Va fi atunci nevoie să încercăm să experimentăm direct (să vedem luna) și nu să înțelegem doar cu mintea. De aceea meditația și conștiința care se trezește prin ea pot fi cunoscute doar prin experiență directă și nu prin ascultare ori citire. Desigur, cuvintele își au rolul lor, sunt încărcate de puterea magică a reamintirii și a intuiției pe care o stârnesc, însă a rămâne în domeniul lor înseamnă a rămâne în domeniul minții și a nu trece în cel al Sinelui. Practica este esențială, așa cum o va arăta mai încolo și Patañjali.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns