Samadhipada – sutra 12

Transformarea spirituală este strâns legată de două condiții: practica și detașarea. Practica este o repetarea constantă a tehnicilor transformatoare iar detașarea înseamnă renunțarea la ceea ce ne ține înlănțuiți.

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin
Sūtra 12

Controlul vṛitti-urilor se dobândește prin practica yogăi și prin practica detașării
abhyāsa-vairāgyābhyāṁ tan-nirodhaḥ

abhyāsa – repetiție, recitare, exercițiu, studiu, obicei. În yoga reprezintă o practică spirituală regulată
vairāgyābhyāṁ – practica regulată a lui vairāgya. Vairāgya reprezintă renunțarea la lume, încetarea pasiunilor, detașare.
tat (tad) – din acestea
nirodha – încetare, control, restricţie, reprimare, suprimare, detenţie, încarcerare, întemniţare,  asediu, distrugere, aversiune, neplăcere. În budism este unul dintre cele patru adevăruri care se referă la încetarea suferinţei.

Comentariul lui Vyāsa
Râul conștiinței individuale curge într-adevăr în ambele direcții. Curge atât către beatitudine cât și spre suferință. Partea înclinată către domeniul discernământului (viveka), către rezervorul eliberării de orice legătură (kaivalya) curge către beatitudine. Cea care este înclinată spre domeniul lipsei de discernământ către rezervorul transmigrării curge către suferință.
Astfel, fluxul atracțiilor lumești este blocat și redus prin detașare (vairāgya) iar fluxul înțelepciunii discriminative (viveka) este deschis prin practica discernământului realizator (darśana).
Controlul vṛtti-urilor conștiinței individuale este dependent de amândouă (practica și discernământul).

Comentariu
În yoga Inimii Spirituale, ca și în orice altă formă de yoga și de cale spirituală, condiția fundamentală este practica, repetarea constantă a tehnicilor menite transformării. Oricine promite realizarea spirituală fără efort perseverent, fără practică, mai mult ca sigur încearcă să te păcălească. Motivul este destul de simplu. Cu toate că pot exista momente excepționale, de intuiție spirituală, de experiență la vârf, momente pentru care nu am făcut nici un efort aparent, stabilizarea unui nivel spiritual cere muncă, cere repetiție, iar trecerea către acel ”dincolo” al libertății cere chiar și mai multă muncă spirituală. Iar munca în acest caz nu este, așa cum ar părea, un efort epuizant și lipsit de bucurie (cum a devenit într-o societate obsedată de bani și de performanță materială), ci reprezintă un timp al nostru, petrecut în exersarea căutării de Sine, în fericirea intimității cu partea cea mai frumoasă a sufletului nostru. Poate că la început, când atracția lumii obișnuite și căile ei de a face lucrurile încă marchează modul în care abordăm practica, aceasta va apărea ca și mersul la ”muncă”, ca și cum este un ”trebuie să” care ne-a fost impus dinafară. Dar pe măsură ce fructele acestei practici încep să apară, ea își schimbă treptat caracterul, trecând de la ”a face” la ”a fi”.
Mintea și-a învățat modul de funcționare de-a lungul a mulți ani de ”exersare” a agitației, a îngrijorării, în înlănțuirii. Adânc întipărite în noi datorită repetării zilnice sunt toate aceste tipare de a vedea lumea și de a reacționa în fața ei. Este o memorie care coboară până în fiziologie, întărind căile nervoase ale reacțiilor noastre, trezind clipă de clipă și astfel făcându-le mai puternice toate acele saṁskāra îndreptate către suferință. Pentru a schimba direcția ”râului conștiinței”, dominanta care împinge ființa în mod inevitabil către suferință, este nevoie să creăm și să întărim o serie nouă de saṁskāra care să poarte amprenta liniștii minții, a aspirației către înalt. Vyāsa pune accentul, la fel cum se pune și în Yoga Inimii Spirituale, pe discernământ, pe constanta separare a realului de ireal, a eternului de temporal. Meditația pentru redescoperirea adevăratei noastre naturi se bazează pe această practică constantă a lui neti, neti (nu aceasta, nu aceea, eu nu sunt aceasta și nici aceea) prin care ne desprindem de identificările limitatoare cu trupul, personalitatea, mintea, respirația, pe care le vedem astfel a fi doar niște mijloace de expresie ale conștiinței în această lume.
Iar această abhyāsa va ieși din spațiul și timpul îngust al unei practici în izolare pentru o oră două pe zi în intimitatea cămăruțelor noastre și va pătrunde în tumultul vieții cotidiene, în vârtejul de emoții și gânduri pe care îl stârnește contactul cu lumea. Și pentru a reuși să facem față acestui vârtej fără să ne pierdem centrarea în Inimă este nevoie de practica detașării (vairāgya). Patañjali a simțit nevoia să accentueze nevoia acestei practici a detașării, a acestei desprinderi de atașamentul față de orice lucru, eveniment ori ființă, față de identificările pomenite anterior, tocmai pentru că ea reprezintă o esență a practicii libertății. Atașamentul este lanțul, legătura care nu permite zborul liber al conștiinței. Prin el rămânem în domeniul îngust al personalității, al obiceiurilor de gândire, al atracțiilor și repulsiilor personale (lucrurile-situațiile-persoanele care ne plac și cele care nu ne plac) și astfel rămânem pe domeniul celor 5 cauze ale suferinței, suferință către care ne îndreptăm, mai devreme sau mai târziu. Libertatea începe cu pașii simpli ai renunțării și detașării, pe care însă este nevoie să îi repetăm constant, cu o răbdare liniștită și împăcată, știind că, direcția fiind bună, râul conștiinței noastre individuale și limitate va ajunge să se reverse în cele din urmă în oceanul Conștiinței Universale.
Această vairāgya nu înseamnă însă că ne vom vinde casa și toate lucrurile și ne vom retrage într-o peșteră. Ea înseamnă că ne vom simți la fel de bine cu sau fără ele, că starea noastră de bine, fericirea nu depinde de ”cât am” ci de ”cum sunt”. Există o poveste drăguță din tradiția sufită care ilustrează asta. Un ascet rătăcitor era foarte mândru de renunțarea lui. Se lăuda peste tot că el nu mai are nimic în afara bolului în care primea pomană. În peregrinările lui aude de un foarte mare înțelept care locuia în deșert și se decide să îl viziteze. În cele din urmă ajunge la acesta, care trăia într-o oază, înconjurat de bogăție, cu mulți servitori. Disprețuitor, ascetul din povestea noastră se apropie de cortul acelui înțelept și acesta îl invită la masă. Încep să vorbească și bineînțeles ascetul simte nevoia să își arate superioritatea și îndreaptă discuția spre renunțare arătând cât de importantă este și subtil arătând că astfel el este superior. După masă continuă discuția plimbându-se puțin (nu știm ce aveau atât de mult de discutat) însă brusc înțeleptul îi spune: ”Haide să mergem la Mecca în pelerinaj” și o pornește hotărât în acea direcție lăsându-și în urmă oaza și bogățiile. După o perioadă însă ascetul nostru devine agitat și vrea să se întoarcă. Își uitase bolul. Povestea ne spune că nu contează cât de mult avem, ci cât de legați suntem de ceea ce avem.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns