Mirajul salvării

Cât de mult ne dorim uneori să vină un timp al fericirii constante, un timp în care viaţa să fie blândă cu noi, să nu ne întâlnim cu suferinţa, conflictul, boala… Un timp magic al paradisului pe pământ, al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Este ca o speranţă de pensionare din viaţa tumultoasă şi vălurită de probleme cu care parcă ne luptăm încă de la naştere, de retragere într-un „undeva cândva” al binelui şi liniştii.

Mirajul acesta este cu atât mai prezent în spiritualitate, acolo unde parca promisiunile acestea par să fie cauza atracţiei pe care o exercită. Efortul depus în diferitele tehnici ori metode este justificat adesea de ideea că va veni un moment al „odihnei” un moment în care Dumnezeu, ori Universul, ori „Cineva”, ori „Ceva” te va rasplati cu o viaţă lispită de griji, lipsită de probleme. John Wellwood, în cartea lui „Psihologia trezirii”, numeşte asta tendinţa de „şuntare” spirituală. Este ca şi cum în loc să te confrunţi cu experienţele pe care viaţa ţi le aduce în cale preferi să te retragi în meditaţie ori alte tehnici sperând ca acele probleme să fie astfel rezolvate, să dispară sau să nu mai fii nevoit să te confrunţi cu ele. Şi bineînţeles că viaţa are felul ei de a îţi aminti mereu că greşeşti, că alternanţa de plăcut-neplăcut este o parte a existenţei, că lucrurile se află într-o constantă transformare şi că în cele din urmă calea nu este evadarea ci acceptarea, întâmpinarea evenimentelor vieţii cu inima înpăcată.

Şi acceptarea nu înseamnă resemnare, nu înseamnă că ne lăsăm purtaţi de viaţă în toate direcţiile fără a avea puterea de a îmbunătăţi ori transforma lucrurile spre un „mai comod” al existării. Este mai degrabă asumarea responsabilităţii propriei condiţii, asumarea faptului că ceea ce facem, gândim, experimentăm, cunoaştem este ceea ce în fapt ne construieşte viaţa în fiecare clipă. Iar dacă asupra evenimentelor exterioare avem putere într-o măsură mai mică, asupra modului în care reacţionăm în faţa lor, asupra modului în care le percepem ori înţelegem, putem învăţa să ne perfecţionăm. Din această perspectivă meditaţia
(aparte de conotaţiile transpersonale, de căutarea a lui „dincolo de dincolo”) capătă sens ca posibilitate de îmbunătăţire a vieţii. Ea nu este o metodă magică de a ne scăpa de problemele zilei ci mai degrabă o metodă prin care devenim mai pregătiţi în a face faţă acestor probleme. Meditaţia, yoga nu sunt (ori nu ar trebui să fie) moduri de a scăpa de şicanele zilei ci mai degrabă posibilităţi de a descoperi viaţa aşa cum este, cu toată complexitatea şi frumuseţea ascunsă în cele mai mărunte evenimente, chiar şi când acestea apar ca fiind nedorite şi neplăcute clipei.

De asemenea, ai putea dori...

Niciun răspuns

  1. Rafa spune:

    Aflandu-ma intr-o stare de dispozitie asemanatoare imboldului de a le asterne respectiv a celor relatate de tine , am dat peste cele de mai sus pentru a doua oara in ceva timp surprins fiind ca au nimerit asa bine si m-am gandit sa-ti impartasesc si eu cateva ganduri cu un izvor de simpatie.

    „Am descoperit un univers imens privind frumusetea unei flori si am pastrat pierzand la fel de mult din experienta unei concentrari.

    Am aspirat sa sorb lumina si frumusetea si prin evadare ca un bandit ce sunt m-am lasat fermecat. ”

    R.K.

  2. Loredana spune:

    Cata frumusete aduce in fiinta noastra faptul de a accepta viata asa cum este! Cu tot ceea ce ne aduce! Si atunci cand lucrurile nu sunt tocmai cum am vrea noi sa fie, sa le acceptam si sa le vedem doar ca pe noi experiente din care noi avem de invatat, care duc la transformarea fiintei noastre. Sa le primim pe toate cu inima deschisa, ca toate sunt pentru noi, spre binele nostru.

  3. Georgeta spune:

    Aşa cum, în modul propriu, se exprimau şi ceilalţi comentatori, EXPERIENŢA TRĂIRII poate fi un miraj, o „şuntare”, sau o continuă REVELAŢIE.
    Nu cred că vreun practicant yoga a fost complet „scutit” de tentaţia „salvării”, fie pe „hartă”, fie „în teritoriu”…Cred însă că aceste tentaţii fac parte din jocul în Sine. Prin acceptare sau respingere intrăm în joc, „rotindu-ne” în direcţii diferite.Nuştiu cum ESTE când decizi să ieşi din joc şi nici cum se poate realiza acest lucru. Cred că de-abia acum am ajuns să exprim, doar, şi această opţiune.

Lasă un răspuns